Aproape orice sportiv de performanta se antreneaza in aer de munte sau in echivalentul corturilor de altitudine. Insa exista o serie de oameni de stiinta care sunt de parere ca acesti sportivi isi pierd atat timpul, cat si banii.
Ultimul numar al revistei “Medicine & Science in Sports & Exercise” publica o dezbatere cu privire la meritele “antrenamentului hipoxic” – adica antrenamentul in aer rarefiat sau la altitudine simulata – in ceea ce priveste imbunatatirea andurantei.
La prima vedere, dezbaterea este una extrem de nepotrivita, pentru ca in deceniile scurse din momentul in care ideea a fost popularizata – dupa Olimpiada din 1968 din Mexico City – antrenamentul la altitudine a devenit aproape obligatoriu pentru sportivii de anduranta de elita, si a fost studiat intens in intreaga lume. In acest moment nu mai sunt multe voci care sa se indoiasca de beneficiile sale.
Exista, insa, si cateva astfel de persoane! La o conferinta desfasurata luna trecuta la Amsterdam, a participat si cercetatorul elvetian Christoph Siebenmann (in prezent la Institutul de Medicina Montana de Urgenta din Bolzano, Italia) co-autor al abordarii scepticilor din MSSE. O simpla discutie cu Siebenmann te ajuta sa intelegi ideea sa si a co-autorului sau, cercetatorul Jerome Dempsey de la Universitatea din Wisconsin.
Iata mai jos cateva dintre ideile promovate de acestia.
Antrenamentul la inaltime functioneaza in teorie
Un punct important de lamurit din start este acela ca nu discutam daca ideea are sau nu sens, ci daca functioneaza sau nu in practica.
Teoria se bazeaza pe doua presupuneri esentiale: prima tine de faptul ca o perioada de timp suficienta petrecuta la altitudine mare va declansa o crestere a cantitatii de globule rosii care transporta oxigen, iar a doua – cresterea volumului globulelor rosii iti va imbunatati rezistenta.
Ambele lucruri sunt adevarate. Chiar Siebenmann a publicat un studiu in 2015 in care voluntarii au petrecut 28 de zile la altitudinea de 3454 de metri. Pana la finele sederii lor acolo, ei au experimentat o crestere in volumul globulelor rosii cu o medie de 99 ml.
Este, de asemenea, clar ca adaugarea de globule rosii inbunatateste performanta. In cadrul unui studiu recent referitor la abordarea microdozarii in doparea cu sange, o transfuzie de 135 ml de globule rosii a imbunatatit performanta ca timp in ciclism cu aproximativ 5%. Pune toate acestea cap la cap si vei avea un motiv bun sa crezi ca antrenamentul la altitudine ar trebui sa functioneze.
Doza e cea care face minuni
Insa, Siebenmann spune ca exista doua probleme cu privire la aceste calcule.
In primul rand, antrenamentul real la inaltime are loc in general la altitudini cuprinse intre 2000 de metri si 3000 de metri, din pricina riscurilor aparitiei tulburarilor de somn, antrenamentului defectuos si raului de inaltime la altitudini mai mari de atat. La altitudinile mai mici folosite in practica, te-ai astepta la o crestere mai mica a globulelor rosii decat cei 99 de ml ai lui Siebenmann.
De asemenea, studiul microdozarii a implicat subiecti cu un VO2 max mediu de aproximativ 60 ml/kg/min, ceea ce este tipic pentru sportivii bine pregatiti, dar nu si pentru cei de elita. Cercetarile timpurii au relevat ca sportivii cu adevarat de elita obtin doar aproximativ jumatate din beneficiile dopajului sanguin pentru atletii cu VO2 max.
Mai mult, in cadrul unui studiu din 1986 pe un numar de 4 atleti de elita cu un VO2 max mediu de 77, adaugarea a 200 ml de globule rosii nu a avut niciun efect, adaugarea a 400 ml a produs o mica imbunatatire a VO2 max, in timp ce adaugarea a 600 ml a condus la o imbunatatire mai mare.
Asadar, analizand cifrele lui Siebenmann constatam ca adoptarea unui scenariu realist de antrenament, intr-o perioada de 3-4 saptamani la o altitudine moderata, va avea ca rezultat o crestere mai mica de 99 ml a globulelor rosii, in timp ce un sportiv de elita ar avea nevoie de un boost mai mare, ca de exemplu 400 ml, pentru a vedea un beneficiu de performanta masurabil.
Citeste si: Psihologia sportiva – privire de ansamblu
Taberele de antrenament functioneaza la orice altitudine
Pentru a contracara argumentul matematic al lui Siebenmann, antrenorii si psihologii vin cu propriile lor experiente: ei au vazut nenumarati atleti mergand in tabere de altitudine, marindu-si numarul de globule rosii si imbunatatindu-si performanta. Numeroase studii au remarcat acelasi lucru. Cum poate fi explicata aceasta contradictie?
O varianta este efectul taberelor de antrenament: trimiti atletii intr-un resort idilic de munte, departe de stresul vietii cotidiene, si le spui ca aceasta este oportunitatea lor de a avea un mare castig in materie de fitness. Ca rezultat, se antreneaza ca animalele, dorm ca usii in hibernare si ies de acolo gata sa cucereasca lumea.
Si mai exista inca un aspect: este foarte dificil sa faci studii oarbe despre antrenamentul la altitudine, asa ca atletii stiu foarte bine daca au fost alocati grupului “bun” de la care se asteapta sa aiba rezultate mai bune, sau grupului de control ale caror rezultate se asteapta sa stagneze. Acest lucru are efecte usor predictibile asupra a cat de intens alearga atletii.
De pilda, daca e sa privim la studiul clasic din 1997, care a stabilit pentru prima data abordarea “traieste sus, antreneaza-te jos” (o metoda de antrenament in care sportivii locuiesc la altitudini ridicate, dar se antreneaza la altitudini mai mici) ca fiind abordarea aleasa pentru antrenamentul la altitudine, poti vedea asta foarte clar.
Datele de mai jos arata valorile “trimp” (training impulse) – o masura a incarcaturii de antrenament care combina durata si intensitatea – pentru trei grupuri: “traieste jos, antreneaza-te jos”; “traieste sus, antreneaza-te jos”; “traieste sus, antreneaza-te sus”.
In timpul saptamanilor de antrenament la altitudine, grupul “sus-jos” are o incarcatura de antrenament cu aproximativ 50% mai mare decat cea a grupului de control “jos-jos”. Aceasta diferenta nu a fost semnificativa din punct de vedere statistic, dar analizand datele, nu mai pare deloc chiar asa surprinzator ca grupul “sus-jos” (cercurile gri) au sfarsit prin a produce cele mai bune rezultate. Pattern-uri similare apar si in alte studii referitoare la altitudine, in care grupul de altitudine pur si simplu s-a antrenat mai intens decat grupul de control.
Au existat cateva incercari de experimente dublu-orb de altitudine, in care sportivii traiau in camera de altitudine timp de cateva saptamani, setarile de oxigen ale fiecarei camere fiind tinute secrete (atat pentru sportivi cat si pentru cei care efectuat studiul). Unul dintre aceste studii a fost desfasurat de Siebenmann in 2012; niciunul nu a constatat vreo imbunatatire in ceea ce priveste performanta in comparatie cu grupul de control.
Nu toata lumea raspunde
Chiar si daca nu luam in calcul toate aspectele de mai sus, ramane bine cunoscut faptul ca unii oameni raspund bine la antrenamentul la altitudine, in timp ce altii nu.
In studiul din 1997, rezultatele celor 39 de subiecti au fost impartite astfel: 17 repondenti care si-au imbunatatit timpii la 5000 de metri cu o medie de 36.6 secunde; 7 repondenti neutri care nu au avut nicio schimbare semnificativa; si 15 non-repondenti care de fapt au fost mai lenti cu o medie de 24.0 secunde. Potrivit lui Siebenmann, acesta nu este un non-raspuns, ci este un raspuns negativ. Iar daca esti un sportiv de elita, 17 din 39 nu par a fi sanse prea mari.
De atunci au existat foarte multe lucrari care au incercat sa identifice ce anume cauzeaza non-raspunsul. Unii dintre vinovatii potentiali, asa cum sunt deficitul de fier sau deficitul caloric, pot fi rectificati. Chiar si daca nu sunt, insa, ti-ai dori sa crezi ca poti spune cine sunt repondentii sau non-repondentii, astfel incat sa te asiguri ca nu trimiti sportivi intr-o tabara de antrenament care sa le faca in final mai mult rau decat bine.
Dar un studiu din 2010 al grupului de antrenament la altitudine al Institutului Australian pentru Sport nu este foarte incurajator. Ei au supus 8 alergatori unei succesiuni de doua module de atrenament de altitudine (folosind altitudinea simulata) – fiecare modul durand cate 3 saptamani – pentru a vedea daca cei care raspund prima data sunt aceiasi cu cei care raspund a doua oara. Rezultatele: doi alergatori au fost mai rapizi dupa ambele module; doi alergatori au fost mai lenti dupa ambele module; iar ceilalti patru alergatori au fost mai rapizi dupa un modul si mai lenti dupa al doilea. Iata deci ca, si daca “raspunzi” o data, este cam la voia intamplarii daca vei raspunde si data urmatoare….
Aceasta este doar una dintre partile discutiei. Cum ramane, insa, cu punctul de vedere opus, care in dezbaterea MSSE a fost prezentat de catre cercetatorii francezi Gregoire Millet si Franck Brocherie? Si el este convingator si are la baza o multime de studii care dovedesc beneficiile pe care diverse tipuri de protocol de antrenament de altitudine le au pentru performanta! Nu vom intra in detalii aici, pentru ca este un punct de vedere pe care il impartatesc, oricum, majoritatea oamenilor.
Problema cu dezbaterea este ca cele doua parti argumenteaza intercalat, practic. Siebenmann si Dempsey cred ca cele mai multe studii legate de antrenamentul la altitudine au defecte pentru ca sunt deschise, supuse efectelor placebo si uneori cu mari diferente in ceea ce priveste incarcatura de antrenament. Millet si Brocherie sustin ca – desi datele sunt imperfecte – ele indica preponderent un beneficiu al antrenamentului la altitudine.
Daca am fi discutat despre un supliment complet nou, interpretarea dovezilor ar fi putut fi asemanatoare cu a lui Siebenmann: ar fi foarte greu sa justific consumul mare de timp si de bani pe baza dovezilor existente. Dar, pe de alta parte, este greu si sa faci abstractie de verdictul aproape unanim al sportivilor de anduranta din intreaga lume, care cred in antrenamentul la altitudine.
Cu totii avem capacitatea de a ne minti singuri din cand in cand – iar unora le place mai mult decat altora sa fie pacaliti – dar e greu sa sustii o iluzie masiva despre beneficiile cuantificabile ale unei tehnici de antrenament pe care o intalnim in multe tari, de multe decenii.
Fara sa avem pretentia unui verdict final, cred ca putem ramane pe moment la o parere precum aceasta: antrenamentele la altitudine functioneaza. Teoria este solida si multe persoane baga mana in foc pentru ea. Dar alinierea cifrelor pentru un sportiv este cu mult mai dificila si mai complexa decat cred multi, iar iluzia succesului este probabil ajutata si de o multime de alte beneficii pe care le confera taberele de antrenament.
Asadar, daca ai sansa de a te antrena o luna intr-un resort de undeva din St Moritz, accept-o pe loc. Iar daca ai o sansa similara de a te antrena in vreo mecca idilica, aproape de nivelul marii, accept-o si pe aceea fara sa stai pe ganduri! Motivul? Compozitia aerului e posibil sa nu conteze atat de mult pe cat credem…
Te-ar putea interesa si: Ce mancam inainte si dupa antrenament
