La unul dintre concursurile la care am participat recent, am revazut cativa prieteni care au participat si mi-am amintit de vremurile, de acum mai bine de 10 ani, cand ma antrenam cu unii dintre ei.
Eu m-am retras din competitii in urma cu 6 ani. Pentru cei care nu ati auzit de mine, nu-i nicio problema, nu ati pierdut nimic important, nu m-am clasat niciodata mai sus de locul 3 la concursuri.
Privind concursul si vazand forma unora si nivelul la care au ajuns pentru ca s-au tinut serios de antrenamente, m-a apucat nostalgia sa ma antrenez din nou tare, sa reintru in competitii. Gandul a disparut insa rapid. Accidentarile, problemele de coloana, varsta si alte idealuri si interese au facut ca ideea sa-mi para totusi infantila. Nu vreau sa dramatizez, asa ca n-am sa intru in aspecte legate de sanatate si ce inseamna pregatirea.
Cand am ajuns acasa, dupa concurs, am gasit in cutia postala ultimul numar al revistei Ironman, am luat-o si am rasfoit-o imediat. Urmaresc mai multe articole scrise de editorul Ron Harris pentru ca avem aceeasi viziune despre antrenamente, competitii, viata. Si…surpriza..gasesc un articol asemanator cu situatia mea. Am tradus articolul si il aveti mai jos. Cred ca este o lectie buna pentru multi cei care gandesc la fel ca mine.
Ron Haris – despre acceptarea limitelor
Intai de toate, da-mi voie sa explic ce mi s-a intamplat in termeni de schimbari de perspectiva dupa ce mi-am anuntat retragerea din competitii, anul trecut, la concursul national de culturism pentru masters (cei de peste 40 de ani). Imi imaginez ca nu este foarte diferit de cum incep sa vada lucrurile si alti culturisti trecuti de 40 de ani.
La 6 saptamani dupa concurs, unde am prins cea mai buna forma a vietii si m-am clasat pe cel mai prost loc de pana atunci, 14 din 31, mi-a venit nebuneasca ieee ca ma voi intoarce in 2020 in concursuri, la categoria de masters peste 50 de ani, o sa vin intr-o forma incredibila si voi castiga cardul si categoria de culturist profesionist. Ma gandeam ca am timp destul pentru noi progrese, iar categoria de peste 50 de ani este mult mai lejera si mai putin puternica decat cea de 40.
De ce era asa de important pentru mine sa devin profesionist? Multi prieteni si alti tipi pe care i-am intalnit au cardul lor de profesionist, iar unii dintre ei l-au obtinut in cativa ani, iar eu sunt de peste 30 de ani in domeniu. Doream nespus sa am aceasta onoare si distinctie pe care cardul ti-o ofera. Sa fie scris dupa numele meu „IFBB Pro” (profesionist IFBB) iti da instant credibilitate in ochii multora, in particular pentru incepatorii acestui sport. El este proefsionist, iar eu nu sunt, asa ca voi asculta de el.
Apoi am stat si m-am gandit mai bine. Realistic vorbind, cum trebuie sa fiu ca sa-i bat pe restul din categoria mea, cei de peste 50 de ani? Structura nu ma prea ajuta, am soldurile late, umerii cam ingusti. Bratele sunt un punct slab. Chiar daca le-as creste putin, nu ma pot compara cu majoritatea celor de nivel national care au o dezvoltare a bratelor de la bune, la extraordinare. Singura speranta ar fi sa-i depasesc in masa musculara si in conditie de concurs, sa vin striat la maximum. Anul trecut, cand m-am prezentat in forma vietii, aveam 91 de kg la 1,73 m inaltime. Pentru a fi cu adevarat masiv, trebuie sa ajung pe undeva pe la 100 kg, pastrand aceeasi forma de concurs.
Ce trebuie sa fac ca sa mai adaug aproape 10 kg de masa musculara, tinand cont ca am deja 30 de ani de antrenamente si sunt aproape de limita geneticului? Ar trebui sa recurg la procedee care mi-ar risca serios viata sau longevitatea. Numai anul trecut, un val de culturisti avand aproximativ varsta mea, au suferit atacuri de cort sau probleme grave la ficat. Cele 10 kg de masa musculara ma pot usor trimite in categoria acestui grup nefericit.
Trebuie sa mai adaug ca cei mai bine dotati genetic pentru culturism nu au nevoie de acelasi nivel de dopaj precum cei mai putin dotati. Forma lor superioara, abilitatea de a pune mai repede masa musculara le permite sa foloseasca doze mai mici pentru dopaj, sa riste mai putin, fata de cei nedotati. Acestia din urma, care incearca sa completeze printr-un nivel mai mare de doping, ajung sa aiba probleme mari de sanatate. Nu la toti se intampla, dar in marea majoritate a cazurilor este adevarat.
Dopingul nu poate schimba geneticul unui individ, dar ii poate da posibilitatea sa ajunga sa detina un fizic destul de bun pentru a castiga un titlu de nivel national.
Am 44 de ani, o sotie si doi copii pe care ii iubesc mult. Tata a murit cand aveam 16 ani. Ei sunt singura mea familie. Vreau sa traiesc sa-mi vad copiii mari si sa cunosc copiii lor. Vreau sa fiu acel bunic care isi rasfata nepotii. Un card de profesionist ar fi frumos, dar sa am 100 kg cu striatii nu o sa ma faca un sot mai bun, un tata mai bun sau un scriitor mai bun. Dimpotriva, imi vor scadea sansele sa ajung la batranete.
Am decis sa continui antrenamentele pentru mentinere, sa introduc mai mult aerobic pentru sanatate. Sa devin profesionist pur si simplu nu a fost pentru mine, de la inceput. Din fericire, cariera mea de scriitor de articole, de carti despre culturism, mi-a dat ocazia sa fiu parte din aceasta industrie, sa cunosc toti campionii incepand cu anii ’90. E timpul sa merg mai departe, sa ma focusez pe cariera si familie. Nu am regrete! (Ron Harris)
dupa Ironman
