Cristian Dulgheru
Revista Culturism s-a nascut din pasiune si ambitie!
Imediat am inceput sa ma antrenez impreuna cu Iulica pentru ca voiam sa ma schimb, sa devin si eu „solid“, pentru ca eram foarte slab si nu aveam forta deloc. Primele exercitii pe care le-am facut au fost flotarile, vreo 5-6 bucati, cateva genoflexiuni cu gantere in maini, si niste flexii pentru biceps. Am incercat sa fac si tractiuni la bara, dar cu toata straduinta mea n-am reusit sa fac decat una singura. Dupa primul antrenament a urmat febra musculara, dar Iulica ma atentionase despre acest lucru si nu m-am speriat catusi de putin.
La un moment dat, am facut greseala sa povestesc colegilor de la scoala despre culturism, muschi, haltere si alte lucruri legate de pasiunea mea. Cand au auzit cele ce le spuneam, ei au inceput sa rada de mine zicandu-mi: „ce ba, schilodule, tu esti om de haltere, nu vezi cum arati“. Intr-adevar, eram foarte slab, iar la concursurile care se faceau intre baietii din clasa mea – la skandeberg, la flotari sau tractiuni – eram mereu ultimul. Atunci m-am hotarat sa le demonstrez ca, chiar daca nu eram dotat de la natura cu un fizic puternic, prin culturism ii voi putea depasi. Acest lucru s-a intamplat dupa cateva luni de antrenamente cand, participand din nou la cateva concursuri „de forta”, i-am depasit net pe toti, invingandu-i la skandeberg si depasindu-i cu mult la flotari si tractiuni. Faceam atunci aproximativ 50 de flotari intr-o serie si cam 20 de tractiuni.
Cu toate ca le-am demonstrat de ce este in stare culturismul, colegii tot ma ridiculizau spunand ca fac un sport care nu imi foloseste la nimic, pe care nu il practica nimeni, ba chiar unii mai agresivi spuneau: „ce ma, esti tare? Hai sa ne batem sa vedem care este mai bun“. Cu toate ca le explicam ca practicarea culturismului nu este pentru a fi violent, ei tot nu intelegeau de ce sa muncesti atata si sa poata sa te bata unul care face box sau karate.
Vazand ca nu pot sa-i conving ce sport frumos este culturismul, i-am lasat in pace si eu mi-am vazut de treaba mea. De altfel, in orasul meu, Buftea, practicau culturismul foarte putini – eu, Iulica si inca 3-4 care se antrenau intr-o boxa a unui bloc, cel mai bun dintre ei fiind Bebe Manolescu, care arata extraordinar de bine, el practica si atletismul.
Am continuat sa ma antrenez cu Iulica, cautand mereu sa ne perfectionam „aparatura“. Mai mereu umblam pe la depozite de fiare vechi si, cand gaseam o teava dreapta si doua roti dintate, era ca si cand am fi gasit aur.
Tot interesandu-ne, am aflat ca in Bucuresti (Buftea se afla cam la 20 de km. de Capitala) sunt cluburi de culturism. Ne-am dus la Rapid, in Giulesti, ne-am inscris, am platit taxa si am inceput antrenamentele. Ne antrenam intr-o anexa a salii de haltere, fara sa avem antrenor, benefeciind doar de cunostintele pe care le aveam sau mai intreband pe la cei mai vechi. Erau cativa care se antrenau pentru ei, dar aratau foarte bine, mai ales un baiat blond, Vali, care era vedeta salii. Pe oricine din sala intrebai cum vrea sa arate spunea : „eu vreau sa fiu ca Vali, atata mi-ajunge“.
Un moment foarte important a fost cand am vazut primul mare concurs de culturism, Campionatele Nationale din 1981. Aici i-am vazut pentru prima oara pe cei despre care vorbeau cu admiratie cei care ii mai vazusera: Alexandru Costache, Giurgi Nicolae, Gheorghe Huma (atunci la ultimul concurs inainte sa plece din tara), George Craciunescu, Marin Tutu, Stefan Bichis, Florin Uceanu care era campion la juniori si alte vedete ale timpului pe care nu am destul spatiu pentru a le enumera. Concursul s-a tinut la Casa de cultura „Grigore Preoteasa“ cu o sala arhiplina de spectatori (cu toate ca pe atunci concursurile nu erau anuntate in presa). Acest concurs m-a convins definitiv pentru activitatea in domeniul culturismului. Cu toate ca am mai practicat in paralel si tenis de masa, chiar cu rezultate bune pe plan competitional la nivel de judet, culturismul a ramas pentru mine principalul sport.
Intre timp, din motive personale, Iulica nu a mai venit la antrenamente, acum fiindu-mi si mai greu cu naveta la sala – drumul dura cam 2 ore si jumatate dus si intors.
Am avut noroc ca parintii m-au inteles si imi dadeau bani pentru a plati taxa la sala si pentru transport, dar conditia era sa nu am probleme cu scoala. Bineinteles ca m-am straduit sa fiu bun si la invatatura pentru a ma putea duce in continuare la antrenamente.
Tot interesandu-ma, am aflat ca Rapidul are si o sectie unde se facea culturism de performanta,in cadrul I.E.F.S.-ului, dar ca era destul de greu sa fii primit acolo. Mi-am zis ca merita sa incerc si m-am dus acolo sa vorbesc cu domnul Hatru, o personalitate in domeniu, conferentiar universitar si Vicepresedintele Federatiei Romane de Haltere si Culturism de atunci. Mi-era cam teama de intalnirea cu un om atat de important, dar trebuia sa incerc.
M-am dus acolo de cateva ori pana cand, intr-o zi, l-am gasit. Am intrat in biroul care se afla chiar langa sala si mi-am expus dorinta de a ma antrena pentru performanta. S-a uitat la mine si mi-a spus sa ma duc in sala si sa ma dezbrac pentru ca va veni sa ma vada si sa-mi dea un raspuns. M-am dus, m-am dezbracat rapid in slip si am inceput sa-mi fac incalzirea pentru a arata mai bine. Cred ca am asteptat cam o ora pana a aparut si cand m-a vazut acolo in slip m-a intrebat: „Cu tine ce e pe aici?“. Va dati seama ca atunci m-am blocat si numai cu mari eforturi am putut sa articulez cateva cuvinte si sa explic ca el ma trimesese acolo sa ma dezbrac pentru a ma vedea. Si-a adus aminte de mine,si mi-a spus ca avusese ceva probleme cu niste studenti si uitase de mine. S-a uitat putin la mine si mi-a spus: „Acum arata ce poti, ia sa te vad!“. Cu toate ca in timpul cat asteptasem „examenul“ ma incalzisem de vreo 3 ori, iar dupa aceea renuntasem si aveam tonusul scazut, am executat pozitiile obligatorii, dupa care dl. Hitru mi-a spus ca pot sa vin la sala si ca sunt de perspectiva daca o sa progresez la grupele musculare la care sunt mai slab si a inceput sa enumere: gambe, coapse, brate, pectoral si spate. Intr-adevar, nu eram eu un culturist de prima mana, dar important era ca m-a primit la sala si puteam sa ma pregatesc pentru competitii alaturi de echipa de performanta a Clubului Rapid, echipa campioana a tarii.
La ora cand veneam eu in sala venea si Razvan Ariton, care este de aceesi varsta cu mine, cu care m-am imprietenit si am inceput sa ne antrenam impreuna. Tot atunci l-am cunoscut si pe marele campion Alexandru Costache care era vedeta salii si un stimulent pentru toti.
In 1983 am concurat pentru prima oara la competitia „Cupa Rapid“, la categoria 55 kg juniori mici. Am urcat pe scena alaturi de Florentin Gheorghiu si Gabriel Vochin, sportivi foarte cunoscuti atunci. M-am clasat printre ultimii si singura care m-a remarcat cred ca a fost o fata din primul rand care a spus catre colega ei: „Ia uita-te la ala din stanga cum tremura„.
Am mai concurat la cateva intreceri de nivel republican, dar cel mai bun loc obtinut intr-o competitie de culturism a fost la un concurs tinut la Tg. Mures, unde am luat locul 4 invingandu-l pe un rival al meu din sala, Traian Coaca.
Alura mea de ectomorf, cu oase subtiri, nu mi-a permis sa devin campion de culturism, dar am avut un titlu de campion al Bucurestiului la Powerlifting (probe de forta), in anul 1984, la categoria 60 kg juniori. Atunci am reusit sa-l depasesc cu numai 5 kg la total pe un halterofil.
Revista Culturism – o poveste atat de frumoasa!
In anul 1985 am terminat liceul si m-a incorporat in armata.
Dupa terminarea stagiului militar, in 1987, am hotarat sa continui activitatea in domeniul culturismului, dar, ca sportiv, era clar ca nu puteam pentru ca nu aveam genetic bun pentru a deveni campion. Ca sa ma implic in continuare in culturism, trebuia sa imi deschid o sala. Ocazia a venit destul de repede cand m-am angajat la tipografia „Luceafarul“ din Buftea. Aici m-am imprietenit repede cu muncitorii mai tineri si, dupa cateva luni, am inceput sa tatonez terenul pentru deschiderea unei sali de culturism in cadrul tipografiei. In fiecare zi aduceam la serviciu reviste si fotografii de culturism, explicam tuturor ce inseamna acest sport si le promiteam la cei cu burta ca, daca se apuca de culturism, vor deveni supli. Spatiu pentru sala exista, dar trebuia sa conving pe cei din conducere sa-mi aprobe sa o fac.
Prima oara l-am abordat pe secretarul U.T.C., caruia i-am explicat ce vreau sa fac, i-am aratat niste citate ale „tovarasului“ (scopul scuza mijloacele) in care se evidentia rolul educativ al sportului. Acesta, cu toate ca nu era un comunist convins, ca mai toti in vremea aceea, a fost incantat sa poata raporta la sedinte si ceva activitate pe plan sportiv, pentru a nu mai fi criticat ca nu este un activist bun. Asa ca s-a dus la seful sectiei si mi-a obtinut aprobarea pentru a infiinta o sala de culturism in incinta intreprinderii, numai pentru salariati. M-am apucat de lucru, am facut curatenie in sala respectiva, am vopsit si am inceput sa strang materiale pentru a construi aparate. La un moment dat, cei din tipografie cred ca ma considerau putin „sarit“ cand ma vedeau ca raman la serviciu pana seara si toata ziua umblu sa sudez tot felul de tevi si fiare. Am avut noroc ca au fost cativa baieti de treaba care m-au ajutat „sa-mi fac damblaua“, cum ziceau ei.
Am reusit sa construiesc cateva aparate, gantere si haltere, dar nu prea aveam sportivi la sala pentru ca cei din fabrica, dupa ce veneau o data sau de doua ori nu mai veneau, mai ales dupa ce faceau putina febra.
Mi-aduc aminte de unul dintre colegi, mai solid, care pentru a arata celorlalti ce puternic este a facut la impins culcat foarte multe repetari. A doua zi nu a mai venit la serviciu, lucru care nu i se mai intamplase pana atunci – fiind un muncitor serios, iar in urmatoarea zi cand a venit, mi-a spus ca ar trebui sa ma bata pentru ce i-am facut eu lui, pentru ca a avut o febra musculara de nu a putut sa se mai ridice din pat.
Daca pe cei din tipografie nu prea ii interesa practicarea culturismului, erau in schimb in oras multi care ar fi platit o taxa pentru a putea face antrenament in sala mea. Dar pentru asta trebuia sa conving conducerea intreprinderii sa accepte si oameni din afara institutiei care sa vina sa se antreneze.
Atunci mi-a venit o idee care s-a dovedit a fi salutara. M-am gandit sa organizez o demonstratie la care sa participe culturisti foarte buni, campioni nationali, si astfel sa impresionez pe toti cei de la care aveam nevoie de aprobari.
Am luat legatura cu dl. Hatru, i-am explicat cum stau lucrurile. „Nici o problema, mi-a spus, daca organizezi demonstratia, voi veni cu toti baietii mei“.
Nu-mi inchipuiam ca este asa greu sa organizezi o banala demonstratie. Cel mai greu a fost sa obtin aprobarea pe linie de partid din partea primariei orasului. A fost foarte greu sa-i conving pe cei de acolo ca culturismul este un sport si ca nu este ceva indecent sa iesi pe scena in slip. Noroc ca cel care raspundea de activitatile culturale era un om mai dezghetat – Ion Stanciu se numea – si nu numai ca nu mi-a pus „bete in roate“, cum de obicei faceau activistii de partid, ci chiar m-a ajutat si m-a incurajat.
Mi-aduc si acum aminte de ziua acelei demonstratii de care cred ca a depins toata activitatea mea ulterioara. Era 30 ianuarie 1988. Cu toate ca pana atunci fusese timp frumos, in acea zi a inceput sa ninga. Eu, din cauza stresului provocat de pregatiri, cred ca slabisem vreo 5 kg. Sportivii au sosit cu autobuzul Clubului Rapid si, surpriza, dl.Hatru era insotit de un cunoscut ziarist de la „Sportul“, Sorin Satmari. Mi-am dat seama ca, daca nu iesea bine, aceasta era ultima demonstratie pe care o organizam. Spre norocul meu totul a fost perfect. O sala plina, organizare buna, aplauze, discursuri, ce mai, succes total. Domnul Hatru mi-a inmanat in mod oficial carnetul de instructor de culturism. Ziaristului, Sorin Satmari, nu ii venea sa creada ca o persoana asa tanara – aveam 21 de ani, dar aratam de 18 – a reusit sa organizeze un spectacol asa de frumos.
Doua zile mai tarziu a aparut in „Sportul“ – cel mai citit ziar de atunci – pe prima pagina, un articol pe trei coloane despre demonstratia de la Buftea. Pe vremea aceea sa se scrie despre cineva in ziar era un lucru foarte mare, si despre orasul Buftea nu cred ca se scrisese vreodata pe prima pagina. Asa ca, in urma acestui succes, am putut sa obtin unele facilitati pentru activitatea sportiva. Cei de la tipografie mi-au permis sa aduc la sala si oameni din afara intreprinderii, iar cei de la primarie ma ajutau sa organizez in oras concursuri si demonstratii de culturism.
Dintre tinerii care au inceput sa vina la sala, s-au gasit cativa mai seriosi, care au progresat repede si au participat cu succes la diferite concursuri.
Revista Culturism – un vis devenit realitate
Dupa Revolutie am asteptat un timp sa apara o revista de culturism pentru a mai afla noutati din domeniu. Vazand ca nimeni nu indrazneste sa scoata o revista, mi-a venit ideea ca as putea eu sa fac lucrul acesta. Toti cei carora le-am spus ce vreau sa fac radeau de mine si imi spuneau ca acest lucru este imposibil, ca pentru asta e nevoie de bani, relatii etc. Dar eu, avand cunostinte de tehnica tipografica, plus cele de culturism, am hotarat ca este posibil.
Singura problema erau banii. Dar, „daca vrei, poti“. Am facut un imprumut la Cooperativa de Credit din Buftea, de 25.000 lei (functionarul de acolo vazandu-ma asa tanar, nu prea a avut incredere sa-mi dea banii si, cu toate ca i-am adus toate hartiile semnate de giranti, nu mi-a incheiat contractul de imprumut pana nu am venit cu tata ca sa-l asigure ca o sa dau banii inapoi).
Cu acesti bani am tiparit un poster color cu Alexandru Costache, iar cu banii pe care i-am castigat am scos primul numar al revistei „Culturism“. Drumul de la primul numar la numarul 100 a fost greu, presarat cu multe greutati, dar am reusit si pentru asta vreau sa multumesc tuturor acelora care au lucrat cu mine si m-au ajutat in cei zece ani care au trecut precum si voua, cititorilor, pentru ca, in final, voi sunteti cei care au facut ca revista sa aiba continuitate.
articol aparut in revista Culturism, nr. 100 pe 1999
